„Am calculat la un moment dat că rulasem la ruleta peste șapte milioane de euro puși pe masă“.

A.G. este avocat. Am ajuns la el prin niște prieteni care mi-au spus că e genul de jucător înrăit care după ce a încasat un onorariu de 50 mii euro s-a dus imediat și i-a jucat la cazinou. A.G. nu are speranţe, el crede că patima jocului, odată ce te-a cuprins, e pentru totdeauna. Din perspectiva lui, universul unui dependent de gambling pare un loc destul de sumbru.

„Banii pe care i-am împrumutat am intenția să-i returnez, deși nu mai speră nimeni“

Reporter: Înțeleg că joci foarte mult.

A.G.: E la timpul trecut, dar o să vorbesc despre perioada respectivă.

Rep.: Cît de rău ajunseseși?

A.G.: Lucrurile au început de mic, de cînd mă distram copios la o sală de pokere de lîngă școală și cînd eram destul de fair din punct de vedere al pierderii. Mergeam cu mulți colegi, unii au intrat și în niște probleme, au pierdut 4.000 de dolari într-o seară, din banii părinților. La nivelul acela, în anii ’98-2000, nu erau bani puțini. Pentru mine, cînd am schimbat 20 de mărci, le-am jucat și le-am pierdut, a fost un dezastru personal. Am avut și anumite cîștiguri, o dată m-am dus la schi din banii cîștigați. Tot timpul însă am fost pe profilul jucătorului. Învățam orice joc foarte repede și ajungeam la un nivel semiprofesionist destul de facil. Foarte greu mi-a fost să promovez de la nivelul de semiprofesionist la cel de cel mai bun. La șah am ajuns să fiu printre primii 8-10 din țară, la categoria de vîrstă, dar niciodată primul, la bridge am ajuns, la nivel de seniori, în primii 20 din țară.

Rep.: Petreceai mult timp la poker?

A.G.: Timpul nu este niciodată o problemă pentru un jucător, pentru că își ia din timpul de somn, își ia din timpul alocat altor activități. Cu cît ești mai bun, cu atît îți rezolvi mai repede alte treburi ca să îți faci timp pentru joc.

Rep.: Psihologii spun că un dependent petrece tot mai puțin socializînd, și tot mai mult în lumea jocului?

A.G.: Nu neapărat. Depinde de tipul persoanei. Deși am creat niște probleme, am o relație civilizată cu familia, iar banii pe care i-am împrumutat am intenția să-i returnez, deși nu mai speră nimeni. Nu e o chestiune nici excesiv de oneroasă.

Rep.: Cînd te-a luat?

A.G.: La un moment dat, prin 2008 2009, într-o perioadă mai puțin fericită din viața mea, în care am avut mai multe momente neplăcute și plictisit de pokerul electronic, pentru că sălile de joc începuseră să aibă și ruletă, mă duceam să mai joc. S-a întîmplat într-o seară să cîștig 150 de euro, la o ruletă electronică. Era o sumă destul de mare. Eu sunt mai puțin sclavul mizelor mari sau mici. Sunt foarte mulți jucători care, psihologic, nu-și permit să piardă mai mult de o sumă, la o mînă, chiar dacă au șansă de cîștig mai mare. Tot timpul eu am fost un gambler foarte înrăit, în sensul că tindeam tot timpul să iau potul cel mare și cu greu mă opream. Nu mă opream niciodată la un cîștig mic. Sînt unii, zic eu de admirat, care își propun ca target să își dubleze banii într-o zi și apoi să plece acasă, probabil ca acestia sunt cei care pariaza responsabil. Eu joc altfel. Am avut multe upswing-uri, cînd am băgat 1000 de lei în joc și am cîștigat 140.000. Și nu am plecat. Și am pierdut și cele 140.000 de lei și încă 15.000 din buzunar în ziua respectivă. Ruleta mi se pare cel mai periculos joc.

Rep.: Ai avut din ce să pierzi.

A.G.: Pe vremea respectivă cîștigam destul de bine. Știam limba germană, traduceam, însoțeam diferiți cetățeni germani care veneau la tîrguri, lucru care se plătea destul de bine, cam 50 de dolari pe zi. La un moment dat, m-am interesat care sînt mizele în cazinou. Tot timpul mi s-a părut că aparatele electronice sînt programate să dea un cîștig și că nu are nici o legătură ce joci tu. M-am dus și prima experiență a fost una pozitivă, pentru că de obicei așa se întîmplă, cu 100 de dolari am cîștigat 4-5 de mii. Am stat foarte mult, am plecat, am și consumat din bani, m-am întors, după o zi și jumătate reușisem să-i pierd pe toți. După care m-am învîrtit cîțiva ani cu mize destul de mici, adică mă duceam în cazinou cu 50-150 de dolari, pînă cînd, prin 2012-2013, am luat un comision de vreo 6.000 de euro de la un client și cu vreo 4.000 am ajuns la cazinou, care s-au terminat după niște seri de joc. Eram un low roller, care se ducea să ciupească cîte ceva într-un cazinou, dar dacă pleca, pleca cu mult, intram cu cateva sute și nu plecam dacă nu scoteam de 50-60 ori, foarte rar plecam la un castig de 20-30 ori miza. După care am devenit medium roller, am început să mă duc cu sume între 1000 și 2.500 de euro.

„Cu 500 de euro faci un concediu, dar îi pierzi într-o secundă la ruletă“

Rep.: Ți-ai dat seama la un moment dat că e totuși o adicție?

A.G.: Fiecare jucător se minte pe sine însuși, dar pînă la urmă e destul de ușor să recunoști. Am calculat la un moment dat că rulasem peste șapte milioane de euro puși pe masă, eu neavînd vreodată mai mult de o mie. În subconștient, asta creează o completă lipsă de apreciere a banului. La un moment dat, banii nu mai contează. Cînd ieși în oraș ca om obișnuit, iei o mie de lei la tine, bei, mănînci, club, film, restaurant. Banii ăia au o valoare, faci ceva cu ei. Cînd joci sume d-astea care pot să reprezinte salariul unei familii, nu mai reprezintă absolut nimic. Cînd poți să cîștigi 140.000, arunci 20 de mii pe masă fără să te gîndești, în speranța cîștigului pe care ți-l pot aduce acei bani multiplicați. Cu 500 de euro faci un concediu, dar îi pierzi într-o secundă.

Rep.: Ți-ai desconsiderat munca?

A.G.: Ai un client care te plătește cu o sută de euro. Și te gîndești: „Ce mai reprezintă 100 de euro pentru mine, de fapt?“ Psihologic, diferența e foarte mare cînd muncești o secundă pentru 60 de mii de euro sau două zile pentru 300 de euro. Chiar dacă rațional îți dai seama că oamenii nu pot să te plătească ca și cum ai fi jucat la cazinou. Îți taie cheful să mai muncești.

Rep.: Dar trebuie să ai cu ce să intri în cazinou.

A.G.: În general, cea mai facilă modalitate e să împrumuți bani, de la familie, de la prieteni sau de la cămătari, dacă au ei o mică garanție că pot să recupereze banii de la tine. Bineînțeles că familia, la un moment dat, se va plictisi, iar prietenii nu îți mai dau. Tu te tot împrumuți, chiar dacă reușești să îi dai înapoi, nu dai la data cînd ai promis. Și lumea nu-ți mai dă bani, unii ca să te protejeze sau pentru că nu mai au încredere. Familia începe să nu aibă resurse, cel puțin lichide. Începi să cîștigi și mai puțin, din cauza jocului, și ajungi la un fel de disperare generalizată.

Rep.: Ai trecut prin această disperare?