Playresponsibly vă oferă perspectiva unui sociolog redutabil al României, Gelu Duminică, asupra jocurilor de noroc de la noi, într-un interviu întins pe mai multe episoade (8). Specialistul născut în Galați are catedră la Universitea București și a acceptat fără rezerve invitația unei discuții deschise în fața camerei de luat vederi.

Playresponsibly: V-am invitat în studio să vă întrebăm despre domeniul jocurilor de noroc. Care este părerea dumneavoastră despre acest fenomen social adânc implementat social?
Gelu Duminică: Jocurile de noroc au întotdeauna legătură și cu nivelul de dezvoltare al societății respective. Și prezența caselor de pariuri indică starea de sărăcie în care populația respectivă se zbate. Unde vezi foarte multe case de amanet și foarte multe case de pariuri, îți dai seama când populația respectivă nu este cea mai bogată și cea mai bine educată. E, cam asta ne arată nouă pleiada asta de... ploaia asta de case de pariuri pe care o vedem peste tot în țară și de păcănele și așa mai departe. În orice comună aproape găsești un loc de păcănele. Pentru că săracul dorește să se îmbogățească foarte repede, vrea bani, iar banii vin prin mirajul câștigului imediat. Ia uite, bă, joci acuma, pac-pac, și să vezi cum te scoți tu uitând că, de fapt, jocurile nu sunt făcute să câștigi. E un business, cică pe asta mizează întotdeauna casa, jocul. Mai mult, s-a demonstrat matematic.

Deci, nivelul social e direct proporțional cu sărăcia, de fapt, nu cu abundența. Adică faptul că sunt multe case de pare nu înseamnă că e bogăție, nu, ci tocmai pentru că sărăcie.
Omul bogat nu joacă foarte mult. Sau, cum să spun, omul crescut într-o cultură a dezvoltării. Nu neapărat omu bogat nu joacă. Omul crescut într-o cultură a dezvoltării nu simte nevoia de adrenalina asta și de nevoia de a se îmbogăți. Dar, în aceeași măsură, precum omul vulnerabil. Acum, a nu se înțelege că cel bogat, da, cum să spun eu, nu simte nevoia de a juca. Însă de obicei vorbim de îmbogățiți. Da, nu vorbim de cei bogați pe generații, ci vorbim de îmbogățiți. Oamenii care au câștigat bani ușor și care simt nevoia să experimenteze și gustul exclusivități lor generate de jocuri de noroc. În teoria sociologică se numește și capital simbolic. A juca la cazino, a fi înconjurat de hostess, a fi avea acces la mâncare bună, la băut bună îți generează, așa, un sentiment de putere. Și noi ne aducem aminte de cel puțin în anii 2000, ce s-a întâmplat cu foarte mulți, mari și celebrii oameni de fotbal care se duceau prin cazinouri, făceau tot felul de scandaluri, nu erau bogați de generații, ci erau îmbogățiți.

Îl vedeți ca un viciu public asumat sau un viciu ascuns? Mult joacă și nu spun, tocmai pentru că e o rușine să te afișezi cu astfel de viciu. Cum îl vedeți la nivel sociologie.
A doua variantă! E a doua, e un viciu ascuns. Da, e o boală în primul rând. Da, e o adicție în primul rând, da, care trebuie tratată prin suport specializat. E foarte greu să scapi singur de adicția asta, ca în oricare altă adicție, și fiecare om bolnav de acest lucru are nevoie de sprijin. Și, logic, foarte multe boli de genul ăsta, că și adicția de alcool, ca și adicția de consum de drog, ca și multe alte adicții, nu sunt public recunoscute, pentru că există și un tip de stigmă în rândul societății în ceea ce privește jocul. Nu e neapărat atât de tare stigma, ci dorința de a nu se ști ce faci tu acolo, câți bani pierzi, câți bani câștigi și așa mai departe. Foarte puțini oameni vorbesc și mai degrabă cei care vorbesc vorbesc din perspectiva bravării, nu din perspectiva conștientizării.

Sunt foarte puțini cei care au fost jucători care da, vin acum și spun uite ce înseamnă chestia asta, nu juca, ci mai degrabă cei care povestesc despre zona asta, povestesc din zona de „bă, ce s-a întâmplat! Am pierdut 100.000, eram șmecher, făceam, jucam, dregeam”. Adică, din zona de bravare. Pentru că el a jucat pentru că brava capital simbolic, vrea să se vadă, să fie șmecher și el atunci vine tot din zona de șmecherie. În schimb, cei de la nivel comunitar, amărâții ăia care își pierd și ultimul ban și care distrug familiile, pentru că asta se întâmplă de obicei cu adicțiile, ăia nu prea recunosc public, pentru că ei spun că n-au nicio problemă de. În general, persoana care este dependentă nu-și recunoaște dependența.