Prima licență pentru pariuri sportive acordată în România a fost în anul 1996. Bebe Popescu, un apropiat al PSD-istului Miron Mitrea și văr al influentului politician Dan Ioan Popescu, reușește să-l convingă pe actualul bancher Florin Georgescu, pe atunci ministru de Finanțe, să elibereze prima licență pentru pariuri sportive, pentru o perioadă de 3 ani.

Beneficiarii, o adunătură de ciprioți care visau să dea lovitura în România. Compania licențiată se numea Soccer SA, fiind și singurul SA din istoria firmelor de gambling.

Cu un regulament pur și simplu tradus, neadaptat condițiilor de piață românești, unde Loteria Română era un stat în stat, iar firmele de sloturi, pe bună dreptate în acele vremuri, erau echivalentul activității peiorative din dicționar, ciprioții de la Soccer nu reușesc să-și prelungească licența, iar după trei ani închid obloanele.

Dar, ca în Allien, într-un domeniu destinat viciului, au început să apară puii. Fie că s-au numit Sattelite Hipodrom, Sportsman sau EurosportBet etc., toate au trăit cam o licență-două (după experiența Soccer, licențele se acordau pe o perioadă de un an).

Ce aveau specific aceste companii în modul lor de funcționare erau trei puncte. În primul rând, deschideau o sală principală, ceva inedit pentru acele vremuri, cu multe televizoare, puncte de informare și protocol.

Punctul doi, deschiderea unei rețele de francize sau colaborări, făcute cu diverse săli de jocuri. Și punctul trei: după o licență, Dumnezeu cu mila, evaziune totală și, în funcție de relații, schimbarea brandului și o licență nouă pentru o firmă apărută peste noapte, pentru aceeași rețea și rețetă construite.

Această formulă din piața pariurilor sportive a avut succes vreo cinci ani, până prin 2000-2001, când piața a început să se așeze odată cu apariția unor noi jucători din domeniu: Wettpunkt, Astra Sport Bets, Stanleybet, iar ulterior Mozzart Bet sau Superbet.

Este începutul afacerilor mai durabile (unele fiind active și astăzi pe piață). Specific trendului de după 2000 pe piața pariurilor era că operatorii nu ofereau francize, asumându-și afacerea și investiția, așa cum era și firescul business-ului.

Când piața părea că s-a așezat, a apărut un fel de mutant al industriei, o companie care, pur și simplu, vindea colaborările. Voiai să ai agenția ta de pariuri?! Pac, plăteai între 5 și 10.000 de euro și o primeai.

Procentele colaborării erau spectaculoase, 10% operatorul licențiat și 90% colaboratorul, transmițându-se sarcini către francizat împotriva legii sau a bunului-simț, în caz de câștiguri mari (care rămâneau neplătite).

A fost mai greu până s-a creat o colaborare cu un brand serios al sălilor de jocuri (MaxBet) și fandaxia a prins încrederea dorită de către acești pseudo-bookmakeri. Numele lor s-a păstrat în timp, dar au fost marginalizați de alte hidre din industrie, care au adaptat afacerea într-un mod funcțional și astăzi.

Cum se numește vânzătoarea de colaborări și la ce nivel de nenorociri a ajuns, într-un articol de mâine.

•